Ideile întotdeauna au tendința de a crea roluri sociale, iar rolurile sociale reprezintă statutari sociale prin care oamenii devin reprezentanți ai ideilor. Atunci când noi nu facem ordine în idei nu doar că va fi haos în idei ci va fi și haos în roluri, iar neînțelegerile și conflictele de idei create astfel vor lua forma conflictelor de persoane prin conflictele dintre roluri.
În general conflictele din gânduri când sunt ignorate se acumulează și degenerează în conflicte verbale, iar conflictele verbale când sunt și ele ignorate vor degenera în conflicte violente. Trăirea vieții se bazează pe alegeri pentru că întotdeauna ne vom întreba ce putem face și ce ar fi mai bine de făcut, iar alegerile se bazează pe gândire care reprezintă procesul prin care noi venim cu idei în acest sens. Dacă viața nu ar presupune alegeri între mai multe opțiuni de activități, atunci noi nu am avea nevoie de gândire.
Noi ne gândim atunci când nu știm ce să credem și credem atunci când considerăm că nu mai e nevoie să ne mai gândim. Credința deci reprezintă începutul și sfârșitul gândirii, iar credința care nu se bazează pe gândire nu e o credință ci e o supunere, iar supunere înseamnă război împotriva oricărei nesupuneri.
Îndoiala e cea care ne spune că ar trebui să ne gândim la ce ar fi mai bine să credem, iar îndoială înseamnă a considera răspunsurile la întrebări mai degrabă niște întrebări decât niște răspunsuri. A întreba înseamnă a-i cere minții să se gândească ca să ofere un răspuns la acea întrebare. Noi deci ne putem gândi numai dacă întrebările ne dau de gândit și ne putem exersa gândirea pentru a ne dezvolta-o numai în măsura în care ne folosim gândirea. A alege sau a decide practic sunt totuna, iar noi fie ne gândim ce să alegem sau să decidem, fie facem din luarea deciziei o marfă de speculă și creăm niște "autorități" cărora noi să ne supunem.
A cere credință înseamnă a cere să se sfârșească gândirea și să înceapă supunerea de fapt, dar cu alte cuvinte ceva mai ocolite. Idolatria apare atunci când rolurile sunt mai importante decât ideile, iar rolurile iau locul ideilor și supunerea ia locul gândirii.
Gândirea este diferența dintre om și animal, iar fără gândire nu mai rămân decât ghearele și colții, care în cazul oamenilor sunt gloanțe și bombe. O gândire poate să fie una critică adică o gândire care nu doar să proceseze informație în funcție de instrucțiuni ca act de supunere psihologică, ci să și decidă valoarea de adevăr, minciună, bine și rău. Însă gândirea poate fi și act de supunere psihologică oarbă, pentru că supunerea are și ea nevoie de corectitudine, pentru că o supunere incorectă în cel mai bun caz ar fi inutilă.
Atâta timp cât va exista viață și moarte va exista bine și rău și atâta timp cât va exista informație va exista adevăr și minciună. Procesul prin care noi decidem adevărul, minciuna, binele și răul reprezintă gândirea noastră. Cu cât noi gândim mai puțin și decidem mai puțin, cu atât predăm mai multă putere unor autorități care vor face asta în locul nostru și vom crea astfel și din ce în ce mai multe rivalități pentru privilegii.
Privilegiile și puterea de conducere înseamnă de fapt a uni micile războaie într-un mare și ultim război. Supunerea înseamnă război împotriva oricărei nesupuneri și legea înseamnă război împotriva oricărei încălcări de lege, iar război înseamnă capitulare sau moarte. Lumea noastră are de ales între a rezolva problema micilor războaie sau a uni micile războaie într-un mare și ultim război prin politicile de pasare a problemelor.
Nu mă declar un adept înfocat al anarhiei, dar în schimb mă declar un dușman al dependenței societății de autoritate. Societatea ar trebui să se bazeze pe un echilibru și o complementaritate între centralizare și descentralizare în ce privește atribuirea și organizarea rolurilor sociale care implică luarea de decizii. După părerea mea stabilitatea socială depinde de asta. Cred că o viziune sănătoasă despre lume trebuie să se bazeze pe perceperea lumii în ansamblu ca fiind posesiunea fiecărui individ și nu pe perceperea lumii ca fiind o resursă ce trebuie împărțită prin intermediul a tot felul de politici de rivalități și speculă.
Atunci când ai bani ești salvat de povara necesității de a convinge oamenii să facă ceea ce vrei sau să îți dea ceea ce vrei pentru că poți cumpăra plătind prețul. Atunci când ai legea de partea iarăși ești salvat de povara necesității de a convinge oamenii să facă ceea ce vrei sau să îți dea ceea ce vrei pentru că poți da în judecată. Însă rolul ideilor e de a convinge și nu de a specula sau obliga. Când nu mai este nevoie să convingi nu mai ai nevoie de idei și ideile își pierd valoarea. Când nu mai exersezi persuasiunea nici nu o mai dezvolți și devii astfel un sclav al sistemului banilor și legilor, adică un sclav al privilegiilor și rivalităților de privilegii. Ideile și-au pierdut valoarea în societatea noastră din păcate, iar noi nu conștientizăm consecințele acestui fapt.
Consecințele desființării relevanței ideilor în societate creează dependență de bani, legi și conducere. Vorbă multă, sărăcia omului se spune uneori, dar asta pentru că bârfa ia locul ideilor și supunerea ia locul gândirii. Însă eu am descoperit o posibilitate de a reforma sistemul familial în așa fel încât să putem avea pace și prosperitate chiar și fără bani, legi și autorități. Putem reforma sistemul familial pur și simplu fără să mai avem nevoie de aprobările nimănui, pentru că făcând asta automat vom deveni cea mai mare putere în această lume, iar puterea guvernelor și corporațiilor va aparține de trecut. Sunt multe de spus și de explicat în legătură cu asta și mi-aș dori să pot detalia această idee pe acest blog, dar asta e frecție la picior de lemn într-o lume în care ideile sunt irelevante din cauză că oamenii se pot convinge unii pe alții și fără idei, folosind banii, legile și rolurile. Mă simt chiar îngrijorat de pericolul ridiculizării.
Comentarii